Despre tot ce-i fin și fain

8 spectacole de teatru care mi-au plăcut, între ianuarie și aprilie 2022

By 20 aprilie, 2022Culture
read time 8 min
 
20 aprilie, 2022

8 spectacole de teatru care mi-au plăcut, între ianuarie și aprilie 2022

Pentru că teatrul este una dintre marile mele pasiuni, voi aduna în această rubrică spectacolele văzute periodic, împreună cu povestea emoțiilor pe care mi le-au trezit.

by

“Hai să vorbim despre viață”, la TNB

Și anul trecut am avut bilete la teatru de ziua mea de naștere, dar s-au (re)închis sălile de spectacol cu 2 zile înainte.

 

Anul ăsta, de ziua mea, am mers la prima reprezentație de teatru fără MĂȘTI, după 2 ani.

 

 

Piesa aleasă a fost un one-woman-show cu Florentina Țilea, pe care o știu din multe spectacole TNB și care mi se pare o actriță extrem de talentată.

 

“Hai să vorbim despre viață” este exact ceea ce promite: o discuție incomodă și directă despre viață.

 

Despre așteptări și deziluzii, despre gura lumii, despre întrebările indiscrete și aluziile la intratul “în rândul lumii”, despre normalitate și ignoranță, despre resemnarea cu un job care să nu-ți lase timp să te gândești prea mult la nimic, mai ales la neîmplinirile personale.

 

Despre lucrurile pe care le visezi și știi că nu se vor întâmpla niciodată.

 

Despre întrebările stupide de chestionar corporatist și titlulaturile care înșiră multe cuvinte fără să însemne nimic.

 

Dacă lucrați sau ati lucrat vreodată într-o corporație, o să vă zgâlțâie bine de tot acest spectacol. Pe mine m-a atins, retroactiv, și am recunoscut multe convingeri, ipocrizii, șabloane sociale. Materialul vieții contemporane.

 

“Dansați, altfel suntem pierduți!”

„Natură moartă, cu nepot obez”, la Teatrul Odeon

 

Iubirea in exces omoară. Debilitează. Handicapează.

 

Este și cazul lui Pompiliu – zis Pompiță sau Grasu’ Contrabasu’ – interpretat dulce-amar de Pavel Bartoș in “Natura moarta cu nepot obez”, la Odeon.

 

Rămas orfan de mamă de mic, Pompiliu este în continuare, la aproape 40 de ani, lumina ochilor celor trei mătuși – magistralele Rodica Mandache, Dorina Lazăr și Angela Ioan – trei domnișoare bătrâne care trăiesc doar pentru odorul lor.

 

 

Cesonia, Mirela și Lavanda își proiectează nefericirile în iubirea sufocantă pentru Pompiță, transformând rivalitatea lor de-o viață ca surori într-o competiție pentru supremație în ochii “copilului”.

 

Piesa lui Ion Sapdaru e o comedie tragică, dar teribil de reală: oare câte mătuși și câți “Pompiți” nu se află în jurul nostru? Eu am numărat în minte destule cazuri.

„Fluturii sunt liberi”, la Teatrul Excelsior

 

 

„Nu-mi doresc decât să fiu liber. Fluturii sunt liberi. Omenirea nu-i va refuza, cu siguranță, lui Harold Skimpole ceea ce le îngăduie fluturilor”.

 

Nu o să vă spun nimic despre piesa “Fluturii sunt liberi” de la Excelsior, în afara faptului că trebuie s-o vedeți și s-o lăsați să treaca prin voi. Chiar TREBUIE.

 

Este pur si simplu superbă, iar Alex Călin și Catrinel Dumitrescu m-au impresionat în mod special.

 

M-a emoționat și faptul că sala era plina de liceeni, mi-a amintit de anii mei de liceu și de cum vedeam, din balcon, toate piesele bune.

 

Aceasta chiar este o piesă potrivită pentru a face un adolescent să iubească teatrul.

 

O recomand indiferent de vârstă, dar părinții cu copii adolescenți ar trebui să-și ia musai bilet, ar putea înțelege multe despre relația cu proprii copii.

“Happy-End” (Liselotte in May, pe titlul original) la Teatrul Godot.

A fost prima oară când am ajuns la noul Godot, la sediul vechi am văzut zeci de piese de teatru și mi-a fost tare drag, dar nu reușisem sa ajung la niciun spectacol la Palatul Bragadiru, unde se află Godot acum.

 

”Happy-End” este o comedie morbidă (neagră ar fi prea puțin spus) pe care o fac 200% actorii, Raluca Aprodu și Tudor Istodor, care joacă extraordinar și au și o chimie fantastică împreună.

 

Am râs cu poftă și recunosc că m-am gândit că NU aș fi vrut să văd piesa asta în anii (mulți) în care am fost single.

 

Nu cred că ar fi făcut bine moralului meu, Prin urmare, cu simț de răspundere NU o recomand persoanelor single, în ciuda titlului.

 

“Cântăreața cheală” de Eugène Ionesco, la Teatrul Mic

 

 

Teatrul absurdului nu a fost niciodată mai actual decât în aceste vremuri.

 

Ba chiar pare să fi fost creat pentru a da formă artistică timpurilor noastre istorice.

 

Așa cum spune regizorul piesei din această seară, Vlad Massaci: “Dacă la început a fost cuvântul, acum ne aflăm la final”.

 

Electrizantă ca întotdeauna a fost Ana Bianca Popescu, recent-nominalizată la UNITER pentru rolul principal în Maria de Buenos Aires.

“Bani, timp și alți demoni” la Teatrul Godot

 

 

Cele mai bune comedii sunt cele care te fac să râzi în timp ce-ți livrează niște adevăruri crunte despre lume si viață, iar “Bani, timp și alți demoni” este exact acel gen de spectacol.

 

Începe cu întâlnirea a două cupluri de români la mare în Bulgaria – unii din Berceni, alții din Pipera – și se transformă într-o radiografie a vremurilor noastre.

 

Nimic nu rămâne neironizat, de la speakeri motivaționali și MLM-uri, intelectuali și “patroni”, “băieți deștepți” versus oameni cu principii, politicieni și vrăjitoare.

 

E o piesă la care am râs mult, dar – vorba bancului – nu a fost chiar râsul nostru.

 

Interpretarea a fost impecabilă per total, dar revelația mea a fost Andrei Bibire, un actor tânăr pe care o să-l urmăresc cu mai multă atenție pe viitor.

”Crima din strada Lourcine”, la TNB

 

 

De cinci ori am incercat să văd “Crima din strada Lourcine”, de tot atâtea ori am avut bilete și de fiecare dată a intervenit ceva și le-am dat cadou.

 

A șasea oară am reușit și pot spune că a meritat din plin.

 

Este o încurcătură amuzantă (si foarte “ușurică”), cu o scenografie reușită și niște actori extraordinari.

 

Aș spune că e 100% o piesă pe care o fac (sau o desfac) actorii, iar în acest caz ei au fost la superlativ.

 

Mai ales Marius Manole si Istvan Teglas , dar si una dintre feblețile mele, Raluca Aprodu.

 

Să reușești să scoți o asemenea interpretare din niște roluri deloc ofertante merită toată lauda.

”Casa de la țară”, la TNB

 

“Casa de la țară” de Donald Marguiles – una dintre premierele TNB de anul acesta – este o piesă americană clasică, de forță, centrată în jurul unei familii disfuncționale.

 

Timp de o săptămână, cât membrii familiei se găsesc sub același acoperiș, toate dramele ascunse și reproșurile nerostite ajung să iasă la iveală.

 

 

Toate se dovedesc însă a fi doar “decorul” pentru un câmp de bătălie între mamă și fiu: Anna (Maia Morgenstern) si Elliott (Marius Manole).

Cu tot respectul pentru distribuție și cu toată sinceritatea, “Casa de la țară” este categoric piesa Maiei Morgenstern și a lui Marius Manole.

 

La scenele lor, sala părea că prinde viață, în timp ce la scenele care nu îi conțineau simțeam cum se lasă un abur de nerăbdare peste spectatori.

 

La fel de “vie” a mai fost doar Cătălina Mihai, interpreta lui Susie, care le-a ținut piept cu brio ca forță de interpretare.

 

La puține piese am simțit această discrepanță majoră între prestațiile actoricești și trebuie s-o spun sincer, chiar dacă în restul distribuției se află și actori pe care îi îndrăgesc mult și pe care i-am văzut făcând roluri mult mai bune în trecut.

 

Deloc întâmplător, cea mai profundă și intensă parte a piesei vine la final, când Maia Morgenstern, Marius Manole și Cătălina Mihai – cei trei care “duc” spectacolul – rămân singuri pe scenă, asta după un prim act destul de static și parcă un pic prea lung.

 

Piesa are 2h 45, cu pauză, dar momentele puternice și memorabile tind să se piarda printre scene “moarte” excesiv de lungi și care trenează.

 

Merită văzută, cu amendamentul de a aștepta până la final și a NU abandona la pauză, cum din păcate au făcut destui spectatori din jurul nostru. Finalul este magistral.

 

De asemenea, există o problemă ciudată de acustică în sala Studio.

 

Am avut locuri pe rândul 11, deci în prima jumătate a sălii, iar la anumite scene abia auzeam replicile actorilor. Nu știu cât auzeau spectatorii din spatele sălii.