Despre tot ce-i fin și fain

Am nevoie de atât de puțin

By 30 martie, 2020Myself
read time 10 min
 
30 martie, 2020

Am nevoie de atât de puțin

„Omnia mea mecum porto” este o expresie atribuită lui Seneca. „Tot ce am port cu mine”. Această pandemie mi-a arătat că adevărul e undeva pe-aproape.

by

Ultimii mei ani de minimalism și de simplificare a vieții, priviți drept o ciudățenie de către multă lume din jur, s-au dovedit profetici, ca un training pentru ceea ce trăiesc acum. 

 

Am realizat asta abia săptămâna trecută, când ne-am mutat de la apartament la casă, până trece această pandemie. Asta ca să aibă Charlie – cățelul nostru King Charles Spaniel – un petic de curte și să nu mai fim nevoiți să ieșim pe stradă ca să-l scoatem dimineața și seara. 

 

Așa cum am spus și pe Facebook, eu sunt un pacient încadrat la o oarecare categorie de risc pentru acest virus, așa că… de vreme ce sunt cu risc, nu vreau să risc.

 

Fără nicio exagerare, în 40 de minute am împachetat tot. Esențialul. Două-trei dispozitive de gătit pe care le folosim în bucătărie, aparatul Nespresso (nu pot fără cafea, sorry…), două oale și două tigăi, câteva haine, produsele mele cosmetice – despre care m-am lăudat mereu că încap într-un penar ceva mai mare, dar nu credeam că asta va fi atât de util cândva – medicamentele pentru tratament, laptopurile și cățelul. Și proviziile, dar na, oricine are așa ceva în această perioadă.

 

În rest: cărțile le am în variantă digitală; sport fac în casă, cu greutatea corpului, deci nu-mi trebuie gantere sau alte lucruri; apă aveam acasă de la filtrul de apă pe care am avut inspirația să-l montez cu niște ani în urmă (ca să nu mai arunc sticle de plastic) și inclusiv aici la casă există un filtru. Iar cu restul… improvizez.

 

Altădată nu aș fi fost însă așa. M-aș fi uitat în jur și m-aș fi gândit cu panică: ce să iau? Doamne, câte am de luat? Ce e esențial? Ce îmi trebuie? Să stau câteva săptămâni, poate luni, fără toate lucrurile mele? Oh Doamne!

 

Există un film din anii 80, numit „They Live” (chiar îl recomand), în care un tip absolut normal se trezește într-o dimineață, găsește o pereche de ochelari de soare și, după ce și-i pune la ochi, vede lumea dincolo de aparențe. Vede adevăratele mesaje ale panourilor publicitare, adevăratele chipuri ale oamenilor, vede tot ceea este ascuns privirii. 

 

 

Firește, e un film SF în care este vorba și despre extratereștri (pentru că ochelarii arată și cine e pământean și cine nu), dar metafora ochelarilor se potrivește bine și cu ceea ce am trăit eu când am început treaba asta cu simplificarea.

 

A existat un moment în trecut, ca un declic inexplicabil care scurtcircuitează totul în cale, în care nu am mai putut să văd viața la fel ca înainte.

 

Brusc, am realizat că am adunat prea mult, prea multe obiecte, lucruri fizice, colecții, mărunțișuri, maculaturi, lucruri care nu mă fac nici mai fericită, nici mai bogată, doar mai împovărată.

 

Eram genul de om care strângea cu voluptate o mulțime de lucruri, care aducea obiecte din călătorii pentru N colecții diferite și avea mereu un stres. Da, un stres, o grijă.

 

Aveam mereu grija de a nu rata ceșcuțele pentru colecția de ceșcuțe, mașinuțele pentru colecția de mașinuțe, magneții pentru colecția de magneți, șervețele pentru colecția de șervețele (oh yes, am colecționat și asta) plus toate celelalte lucruri „absolut necesare” pe care era musai să le cumpăr. Suveniruri, eșarfe, hăinuțe, tricouașe tematice. „Amintiri”.

 

Toate aceste colecții îmi dădeau sentimentul de ancorare în prezent, de sens, de scop al vieții, nu-mi dau seama ce anume îmi dădeau exact, pentru că nu-mi pot aduce aminte ce simțeam când îmi doream să am atâtea obiecte. Atât de multe.

 

Nu erau scumpe – măcar atât – dar erau multe. Multe și mărunte, ceea ce e cumva mai rău decât dacă aș fi strâns piese de colecție unicat în lume. Măcar aș fi avut zece lucruri de valoare, nu zece cutii imense de mărunțișuri.

 

Urmând vorba japonezului – „Orice obiect în plus este o grijă în plus” – am realizat la un moment dat că nu folosesc nici 1% din ceea ce am, că toate aceste obiecte mai mult mă enervează decât mă fericeesc și că am nevoie de foarte puțin ca să fiu fericită. Ba chiar din contră: sunt mult mai fericită cu muuult mai puțin. Mai puțin praf de șters, mai puține bătăi de cap, mai puțini bani cheltuiți aiurea.

 

Am rămas cu o singură colecție, epurată și ea la maximum, o colecție de miniaturi. Împreună, încap toate în două penare. Dar le iubesc. Așa cum iubesc și hainele care mi-au rămas în dulap (maximum 100 de piese, alese pe sprânceană), așa cum iubesc și absolut toate obiectele pe care le folosesc zi de zi.

 

Farfuriile din care mănânc, tava de nuc comandată la un designer de produs de la noi și pe care o folosesc intens, vaza cumpărată acum mulți ani de la Paris, cărțile de la bunicul meu, câteva ștergare brodate de bunica.…

 

Oamenii pe care îi iubim și care nu mai sunt nu trăiesc prin obiecte, asta e o păcăleală. Trăiesc prin amintirile noastre despre ei. Și da, putem păstra câteva lucruri de la ei, dar ele sunt doar „vehicule” ale amintirii, nu amintirea însăși.

 

Am citit cândva la Courtney Carver, în cartea „Soulful Simplicity”, ceva ce mi-a rămas în cap: „Dacă totul e important, nimic nu mai e important”.

Nu poți avea sute de obiecte și toate să fie importante, vitale, iubite. Întotdeauna există favoritele… și restul. Și acum, dacă privești în jurul tău, vei identifica din prima obiectele dragi. Restul sunt… fundal.

 

Firește, simplificarea asta n-a venit ca un tsunami care rade totul în cale și apoi se duce. În ultimii 3-4 ani am făcut o simplificare progresivă a vieții mele și, ca o ironie, am terminat tot procesul cu câteva luni înainte de carantina asta colectivă.

 

Când citesc despre oameni care în perioada asta fac ordine în case, aruncă lucruri, triază obiecte și își dau seama că au prea mult… zâmbesc. Ar fi fost o activitate utilă și pentru mine, dacă n-aș fi făcut-o deja în anii trecuți, în multe weekend-uri și în multe seri târzii, după întoarcerea acasă. 

 

”Dacă aș fi știut că acum voi avea atâta timp”, îmi vine să glumesc uneori, eu cu mine, „nu-mi mai iroseam atâta timp prețios”. Firește, e doar o glumă. Am făcut simplificarea când a fost vremea pentru mine să simplific. Toți avem momentele noastre, timing-ul propriu.

 

Stând însă în această izolare, am înțeles că există și un „next level” pentru toate straturile de simplificare pe care le-am așternut peste mine în acești ani. 

 

Într-o situație-limită precum cea pe care o trăim acum, realizezi că, de fapt, foarte multe dintre posesiunile noastre au fost cumpărate ca să umple niște goluri.

 

Ca să ne facă să ne simțim mai frumoși, când nu ne simțeam frumoși sau suficient de frumoși. Să ne înveseleasă sau să ne înfrumusețeze casele când nu ne simțeam „acasă” în ele. Sau când știam că am cheltuit atât de mult pe ele, defalcat pe atâția ani de acum înainte, încât trebuie să le facem să se întoarcă după soare.

 

Cumpărăm ca să ne simțim „la curent” cu ce se poartă și ce e cool, să ne simțim în ton cu lumea, să ne simțim actuali, conectați, contemporani cu ceea ce ni se întâmplă. De la lucrurile mici la cele mari, există mereu această presiune socială. Să ai obiecte ca să arăți ceva. Față de tine sau față de restul lumii.

 

Ceea ce a făcut acest coronavirus care ne-a băgat în case și a învârtit cheia în ușă a fost să ne apropie până aproape de sufocare de toate posesiunile noastre. Să ne arate cât avem, cât de aglomerați suntem, cât de mult am adunat, cât de puțin ne trebuie. Și cât de puține obiecte ne fac fericiți acum, când stăm fix în mijlocul lor.

 

Nu știu dacă ne vom schimba realmente după această perioadă. Nu am un glob de cristal, dar cred că oamenii pregătiți să se schimbe se vor schimba. Cine nu e pregătit, nu.

 

Eu, acum 10 ani, nu eram pregătită să îmi simplific viața și, orice mi-ar fi spus oricine, n-aș fi simțit să o fac. Am făcut-o când a venit momentul.

 

Această pandemie poate fi un astfel de moment pentru multă lume. Un declic forțat, la fel ca acea pereche de ochelari din filmul citat de mine. Poate că prima dată ți i-ai pus la ochi cu forța, dar pe măsură ce îi porți observi viața un pic… altfel.

 

Normal că vom cumpăra în continuare. Economia trebuie să meargă, banii trebuie să circule. Dar e o diferență între a cumpăra și a consuma furibund. Între a ne investi în ceva care ne place realmente și a cumpăra obiecte, multe obiecte, doar ca să umplem case, inimi, goluri, vieți.

 

Problema nu este faptul că vrem să cumpărăm. Foarte bine, să cumpărăm. Dar să știm clar DE CE o facem, PENTRU CINE o facem și PENTRU CE.

 

Dacă toate cele trei răspunsuri sunt aliniate, adică ne trebuie acel obiect, ni-l dorim și este ceva care ne va face viața mai fericită sau mai simplă în următoarele luni sau ani (nu doar în primele 10 minute după achiziție)… doar atunci să cumpărăm. Din tot sufletul și cu toată convingerea. Dar din motivele corecte pentru noi, nu fiindcă asta spune toată lumea că ar trebui să facem.

 

Noi – și nu „lumea” – vom fi cei care vom fi nevoiți să trăim înconjurați, apăsați și pe alocuri sufocați de toate acele mici posesiuni „adorabile” și „must have”. Exact așa cum ni se întâmplă chiar acum.

Foto: Unsplash, ”They Live”

2 Comments

  • Ionelia spune:

    Buna! 😊 In fiecare an fac ordine generala de 1-2 ori. Asta inseamna ca inclusiv scap de lucruri: haine, vase, carti si orice altceva ce mai consider eu ca nu mai are ce cauta in casa. Fac asta de cand ma stiu. Am o satiafactie marw de fiecare data cand vad ca las in urma mea putinul ordonat si chiar si asa tot sunt de parere ca inca am prea multe ramase si trebuie sa mai tai si din acestea. Momentan inca ma pregatesc, nu activ, dar cand voi simti clipa aceea pe care doar eu stiu ca trebuie si imi face bine sa renunt la lucruri o voi face. In general astfel de monente la mine functioneaza ca un fel de „mi se pune pata” si, ei bine, cand se pune nu se mai ia decat infaptuind treaba cu pricina. Imi face atat d3 mare placere sa scap de lucruri, incat sunt dispusa sa pierd noaptea sau ziua de concediu pwntru triat, ordonat, aruncat lucruri. La final, efectiv ma simt mai libera. Cu cat am mai putine cu atat ma simt mai libera. Stiu ca suna a cliseu, dar pe cuvant ca fix asa simt. ☺️

    • Diana Cosmin spune:

      Nu suna deloc a cliseu, fix asa simt si eu :)))) M-am regasit 100% in ce ai scris, râzând pe alocuri la partea cu pierdut noaptea. Exact asa sunt si eu.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.