Despre tot ce-i fin și fain

Storytelling și Story Living: prezentarea mea pe scena Digital Divas 2019

By 31 mai, 2019Learning, Myself
read time 20 min
 
31 mai, 2019

Storytelling și Story Living: prezentarea mea pe scena Digital Divas 2019

La Digital Divas 2019, am ținut o prezentare despre ”Storytelling și Story Living”, mai exact despre lucrurile pe care le-am învățat eu în 15 ani de scris povești. Pentru că nu știu dacă înregistrarea video va trece proba timpului, o să împărtășesc aici cu voi ceea ce am povestit pe scenă.

by

Când Cristian Manafu de la Evensys – organizatorul Digital Divas – mi-a propus această prezentare, am avut o strângere de inimă. Motivul: nu cred în Storytelling ca „rețetă pe pași”, iar termenul în sine mi se pare abuzat în fel și chip în ultimii ani. 

 

Ca exemplu amuzant, la câteva ore după prezentare, când m-am dus acasă să mă schimb pentru Gala Digital Divas, la două străzi de Palatul Bragadiru trona un banner stradal imens: „Pune în scenă spectacolul cărnii: poem pentru pui la cuptor”. Cum spuneam, Storytelling dus la extrem. Sau, ca în această caricatură pe care am folosit-o în prezentare:

 

Așadar, când am conceput prezentarea pentru Digital Divas, m-am gândit la conținutul ei așa cum mă gândesc la articolele de pe site: trebuie să fie captivante, dar și folositoare. Când închide fereastra, cel care a citit trebuie să rămână cu ceva. La fel, din cele 20 de minute de prezentare, voiam ca fetele din sală să rămână cu niște idei concrete.

 

Prin urmare, am stat să mă gândesc și am pus cap la cap 15 sfaturi adunate din experiența celor peste 2.000 de articole (poate chiar mai mult) scrise în ultimii 15 ani. De la istorii cu personaje necunoscute, pe care le-am adus pentru prima oară în atenția publicului, precum Rodica Paleologue, și până la Mr.Big din Sex and the City (Chris Noth) sau Samuel L.Jackson. De la fiecare am învățat câte ceva, iar cele mai frumoase povești sunt, paradoxal, tocmai cele necunoscute. Nu faimoșii, ci descoperirile.

 

Înainte să intru în sfaturi, am două lucruri de precizat:

Primul: Nu DEVII povestitor, te naști povestitor.

Am pus asta și pe un slide, fiindcă e un adevăr. Așa cum le-am spus și fetelor, mulți oameni iubesc poveștile, dar nu toți iubesc și să povestească. Un povestitor va avea mereu impulsul, focul interior, entuziasmul care-l va determina să dea mai departe, să împărtășească.

 

Când eu aflu ceva interesant, mă „mănâncă” tastele să împărtășesc cu voi, să afle tot mai multă lume, să se bucure tot mai mulți de acea informație. Sunt mulți oameni care iubesc lucrurile interesante, dar ca simpli receptori. Trebuie să ne fie clar din start în ce categorie ne aflăm.

 

Al doilea: Pentru un povestitor, poveștile sunt peste tot. Literalmente.


Nu există un buton de ”Storytelling” pe care-l apeși când te decizi să cauți povești. A fi povestitor e o stare de spirit. Dacă ai structura interioară a unui povestitor, le vei găsi, le vei crea, mintea ta fi ca o antenă parabolică care captează de peste tot „semnale”. Indiferent că mergi spre serviciu, că ești în mașină, la supermarket sau în lift, mintea ta va avea obișnuința gânditului în idei. Și, printr-o lege nescrisă a firii, ele vor fi atrase către tine.

 

Dau un exemplu punctual: acum câteva săptămâni, am găsit un câine pierdut la stația de metrou Universitate. M-am sucit, m-am învârtit și am decis să-l iau acasă și să-i găsesc stăpânul sau măcar un adăpost. Pentru asta, trebuia să merg cu el pe jos până acasă, adică trei stații de metrou (că nu aveam cum să iau Uber). Câinele era cuminte, mergea pe lângă mine, până când am ajuns la Piața Romană. 

 

În stația de autobuz, a văzut un alt câine și s-a depărtat puțin. O doamnă care aștepta autobuzul l-a zărit, m-a văzut și pe mine și m-a întrebat dacă e al meu. I-am spus povestea pe scurt, i-am explicat că o să pun un anunț pe Facebook ca să-i găsim stăpânul, iar doamna – care mi-a zis din start că iubește mult animalele – mi-a propus să facem schimb de nume, ca să ne împrietenim pe Facebook și să poată da share la apelul meu. Zis și făcut. 

 

Până la finalul zilei oamenii s-au mobilizat uluitor, au fost sute de share-uri și am găsit stăpânul câinelui. L-am dus la el acasă și toată lumea era fericită. A doua zi, uitându-mă pe profilul de Facebook al doamnei drăguțe din stația de autobuz, care dăduse share așa cum a promis, am aflat cu stupoare că noua mea prietenă pe Facebook era Elisabeta Badea, singura campioană mondială multiplă la POPICE (da, popice) pe care a avut-o România vreodată, maestru emerit al sportului și o poveste de om, despre care veți citi aici curând. Cum spuneam, poveștile sunt peste tot.

 

Să mai spun și că la final de iunie voi fi speaker la o lansare de carte, scriitoarea fiind o fată talentată pe care am cunoscut-o acum 3 ani… în timp ce așteptam amândouă la coadă pentru a primi viza de America? Da, poveștile sunt peste tot, trebuie doar să fie povestitorii pregătiți. Sau, așa cum spunea scriitorul Jonathan Swift, descoperirile nu înseamnă doar să găsești ceva nou, ci să privești ceea ce privește toată lumea și să vezi ce n-a observat nimeni.

Și acum, sfaturile. Firește că pe scenă am mai presărat și unele exemple și poate am dezvoltat mai mult decât o să o fac aici, dar încerc să captez esența mesajului.

 

Da, poveștile chiar nu sunt egale între ele, adică nu sunt toate la fel și nicidecum nu pot fi asimilate unei rețete stas. De multe ori sunt întrebată cât de lungi sunt „prea lungi” articolele sau mi se cere să-mi dau cu părerea despre dimensiunea ideală a unui text. Nu există așa ceva.

 

Ceea ce există însă este abilitatea povestitorului de a înțelege ceea ce vrea să povestească și, implicit, de cât spațiu are nevoie. Există povești atât de savuroase și multifațetate încât poți citi 10 pagini pe nerăsuflate – cele mai citite povești de pe Fine Society sunt și printre cele mai lungi, spre exemplu – dar și povești care au nevoie de 4-5 paragrafe pentru a-și transmite mesajul.

 

Mai întâi trebuie să înțelegi cât de mult miez – sau „carne”, cum se mai spunea în presă – are o poveste și cât trebuie să-i acorzi. Când aud de ceva interesant, automat știu dacă voi face o postare de Facebook, un story sau o mențiune pe Instagram ori un articol în toată regula. Pentru că îmi dau seama cât de interesantă este pe o scară de la 1 la 10 și cât spațiu merită. Asta e o abilitate care se formează  în timp, dar esențial este să eliminăm ideea de rețetă.

 

Ca să înțelegi ce e interesant la o poveste, trebuie să te gândești la oamenii care o vor citi sau privi (fiindcă poveștile pot fi scrise, fotografiate, filmate… tot povești sunt). Un om care creează conținut o face pentru un public, altminteri ar scrie într-un jurnal închis cu cheie sau și-ar pune niște fotografii în albumul de familie și atât. Când scriu o poveste pe site, oricât de lungă sau de scurtă, mă gândesc mereu ce e util sau important pentru cel care citește.

 

Cu ce va rămâne omul care intră pe acest articol? Ce anume și-ar dori să afle? Ce fel de informație ar fi memorabilă și folositoare?

 

Spre exemplu, la articolul cu Rodica Paleologue, după ce am aflat povestea ei incredibilă de viață, primul gând a fost: „Bun, dacă eu aș fi femeie și aș afla de doamna asta și de viața ei fabuloasă, nu mi-aș dori să înțeleg un pic cum a reușit să înainteze în vârstă atât de frumos, să se mențină, să aibă grijă de ea însăși? Nu aș vrea să îmi dea câteva sfaturi?”.

 

Așa s-a născut un al doilea articol, numit „Sfaturile de frumusețe ale Rodicăi Paleologue, manechin parizian la peste 60 de ani”, care a fost pur și simplu devorat de public. Indiferent că scriu de un produs pe care l-am testat, de un loc sau de o persoană, mă gândesc mereu DE CE acea poveste sau recenzie e relevantă pentru cititor. Cu ce rămâne omul care citește, după ce a terminat articolul și a închis fereastra?

 

Așa îmi selectez și proiectele speciale pe care le fac cu brandurile: dacă nu consider că experiența mea cu acel produs (care e musai să-mi placă realmente și să îl utilizez) e relevantă pentru cititori, mai bine nu fac proiectul. Am dat „skip” de nenumărate ori și nu am regretat niciodată. Mereu au venit în loc proiecte care mi se potriveau mănușă și care au adus plusvaloare site-ului și cititorilor.

 

Altfel, se poate ajunge la situații precum cele din caricatura asta. Tristă, dar adevărată:

 

 

Dacă există un sâmbure de talent, abilitatea scrisului se cizelează în timp. De multe ori aud lucruri de genul: „Diana, știi, îmi place să scriu și aș vrea să mă apuc de un blog, dar îmi e teamă de ridicol, așa că întâi vreau să fac 254 de cursuri de scris și abia apoi, când simt că știu CUM se scrie, atunci încep să scriu”. 

 

Asta e o utopie. E ca și cum ai spune: „Vreau să mă apuc de alergat, dar nu pot să-mi pun pur și simplu adidașii în picioare și să ies, trebuie să analizez starea asfaltului și să măsor în ce unghi față de asfalt trebuie să alerg”. Astea le afli pe parcurs, dar mai întâi… aleargă!

 

Cu cât scrii mai mult, cu atât vei scrie mai bine, te vei corecta singur, vei observa lucruri care NU îți plac și care te deranjează la propria scriitură, îți vei rafina stilul și vei găsi direcția care ți se potrivește. Asta nu se poate face teoretic, ci doar punând mâna pe laptop și având curajul de a umple multe pagini Word complet goale.

 

Oricât de buni ți-ar fi editorii – și eu am avut noroc, la începutul carierei, de un editor fabulos, scriitorul Petre Barbu – scrisul este în esență o activitate solitară, la care TU ești primul care trebuie să se țină responsabil de propria evoluție.

 

Un om care iubește să scrie va porni de la o amprentă proprie, care o să evolueze în timp. Instinctele există, trebuie doar ascultate și cizelate, dar asta nu se poate face dacă alergi mereu pe căile bătătorite de alții. De asta, când oamenii mă întreabă ce format să abordeze sau cum ar trebui să scrie, nu am ce răspuns să le ofer. Doar să-i ajut să SE caute pe sine.

 

Există oameni care au scris romane pe Instagram (un mediu în care se spune că „doar poza contează”), la fel cum există canale de YouTube create de oameni care se joacă cu plastilină sau slime și creează povești vizuale pentru milioane de alți oameni. În teorie, multe lucruri de succes NU ar fi trebuit să meargă, dar totuși merg la perfecție.

 

Dacă încerci mereu să urmezi turma, ce e la modă, ce se poartă, ceea ce fac alții, vei fi mereu doar un urmăritor, aflat – așa cum spune și cuvântul – în URMĂ. Ascultă-ți instinctele și găsește formatul care ți se potrivește ȚIE.

 

Toți avem un punct forte, un domeniu în care totul merge atât de lin și firesc încât pare că nu depunem aproape niciun efort. Pe măsură ce ne adâncim în rolul de povestitori, suntem datori să ne chestionăm periodic în legătură cu punctele noastre forte.

 

Poți să te apuci de scris și îți dai seama că te exprimi mult mai bine prin imagini. Poți să te apuci de fotografiat și să realizezi că ai un talent nebănuit la montat filmulețe de YouTube. Dacă nu ești conectat în permanență la tine și la punctele forte, o să fie foarte greu să evoluezi, fiindcă vei bâjbâi printr-un păienjeniș de incertitudini și de lucruri „călduțe”.

 

Știu mulți oameni care s-au încăpățânat să scrie articole, deși n-aveau nicio chemare, fiindcă li s-a zis acum 3-4 ani că e neaparat necesar să aibă și niște text pe platformele lor. La fel oameni care vor să facă video deși nu se potrivesc defel cu acest mediu, dar știu că e la modă și se forțează în ceva care nu este nici pe departe talentul lor. Uneori se ajunge la situații precum cea de mai jos:

 

 

Nu poți să fii un povestitor, dacă n-ai curiozități care să te „mâne-n luptă”. Dacă te duci din start blazat la întâlnirea cu oamenii, la evenimente și interviuri, dacă doar le bifezi fără niciun entuziasm, atunci niciodată poveștile tale nu vor fi memorabile. Ăsta e adevărul, regret.

 

Când urmează să cunosc un personaj, mă gândesc automat care este elementul care mi se pare cel mai interesant la el sau la domeniul lui. Dacă mă întâlnesc cu un parfumier celebru, mă gândesc la tot ce mă intrigă pe mine în parfumerie (de la cine să afli mai bine aceste informații decât de la un om cheie?). Dacă mă văd cu un stilist, o să încerc să văd cum gândește și ce lucruri pot fi aplicabile și la femeile obișnuite, care stau în fața dulapului lor.

 

Dacă fac interviu cu un antreprenor, o să vreau să știu despre starea pieței și despre cum evoluează țara și lumea. Dincolo de povestea omului, a locului, a industriei, am mereu curiozități pe care vreau să mi le satisfac. Din ele ies uneori povești extraordinare.

 

De multe ori am spus că mintea mea de povestitor e ca un motor Google: când mă apuc să scriu ceva, îmi vin în minte, ca și cum aș fi apăsat un buton de SEARCH, tot felul de idei, referințe, frânturi, adunate din tot ceea ce am citit, am văzut sau mă fascinează. Toate relevante pentru subiectul respectiv.

 

Pentru ca asta să se întâmple, trebuie să ai o viață interioară bogată, populată de idei, dileme, căutări, interese. Un povestitor trebuie să aibă lucruri care te interesează și îl intrigă, subiecte despre care citește sau pe care le caută frecvent (indiferent de formatul în care le consumă), filme, evenimente, expoziții, curente literare, stiluri, culori. ORICE, atâta timp cât implică o activitate de aprofundare și de cunoaștere.

 

Asta pentru că, așa cum am spus în slide-ul de mai jos, nu poți să fii un povestitor spumos fără să ai o cultură în spate – iar prin cultură înțeleg totalitatea cunoștințelor ALESE de tine pe temele de interes, nu cultură ca entitate universală abstractă. E ca și cum ai vrea să conduci mașina fără benzină în rezervor.

 

În plus, de cele mai multe ori informațiile potrivite la momentul potrivit sunt un fel de „Sesam, deschide-te” care face ca porți ferecate să se deschidă larg în fața ta. Am spart gheața în nenumărate rânduri observând detalii sau recunoscând referințe comune pe care le aveam cu anumite personaje, de cele mai multe ori mărunțișuri absolute, dar valoroase.

 

Am detensionat interviuri „seci” băgând de seamă, spre exemplu, că intervievatul are o anumită cravată, cu un imprimeu al unui brand italian nu foarte celebru, dar despre care citisem cândva. Omul s-a luminat la față și mi-a spus niște povești fantastice. Am dezbătut cu oamenii filme, cărți, locuri și am forjat relații profesionale îndelungate tocmai pentru că am fost omul care ȘTIA lucruri și care a găsit lucruri nebănuite în comun cu oameni din toate domeniile.

 

Și totul fiindcă am citit niște cărți și m-au interesat în viața asta niște subiecte, pe care am ales să le aprofundez din plăcere, pentru a-mi hrăni lumea interioară. Toate au ajuns să-mi hrănească – direct sau indirect – și poveștile.

 

Critica e importantă, dar mulți povestitori se lasă doborâți de critici, răutăți sau „hate”. Eu am un principiu simplu: dacă un om din comunitatea mea nu e de acord cu mine pe o temă sau mă critică într-un context, voi lua foarte în serios și mă voi auto-analiza. Așa creștem ca oameni, prin critici constructive și feedback real.

 

Pe de altă parte, dacă un om care nu citește, care nu e interesat de domeniul pe care scriu și care n-are nicio legătură cu universul creativ în care activez eu îmi emite o părere sau un verdict pe orice temă, opinia lui – oricât de fermă – va fi o simplă părere și atât. Nu vreau să fiu plăcută tuturor, publicul meu e format din oamenii care citesc și iubesc poveștile. Dacă îți cunoști publicul, nu te vei lăsa doborât la oride rafală de vânt.

 

De la oamenii despre care am scris am „furat” inspirație și lecții de viață cât pentru toate școlile pe care le-am făcut la un loc. Marele noroc al povestitorilor este că au acces la conjuncturi și personaje la care restul lumii doar visează.

 

Să poți să te așezi la o masă cu oricine, orice personaj din orice domeniu, și să-l întrebi absolut tot ce te interesează, tot ce te intrigă, tot ce vrei să știi despre el… asta e un privilegiu. Și e de datoria noastră să folosim acest dat ca să evoluăm, pe măsură ce facem povești și cunoaștem oameni.

 

Un povestitor crește pe măsura poveștilor lui și trebuie să ne ținem ștacheta sus și să avem pretenții noi de la noi înșine.

 

Un adevăr dureros: de-a lungul vremii am renunțat să mai urmăresc unele bloguri, pentru că nu mai existau articole făcute din inspirația proprie, ci doar un șirag de proiecte plătite. Firește că oricine face asta ca un job, așa cum o fac și eu, va avea colaborări cu brandurile, dar indiferent că alegi să ai 10 sau 20 de proiecte speciale într-o lună, trebuie să existe mereu și povești pe care să le faci DOAR DE PLĂCERE. Când ele nu mai există, se pierde conexiunea cu cititorul.

 

Chiar dacă un blogger este – așa cum ar trebui să fie toți – 100% autentic și acceptă numai proiecte în care crede cu adevărat, tot nu e în regulă să ai aproape doar proiecte speciale. Trebuie să ai povești care să te aprindă suficient încât să-ți dorești să le dai mai departe, fără nicio condiționare financiară. Altfel… de ce te-ai mai apucat de asta?

 

Spre exemplu, eu nu fac niciodată mai mult de 3-4 proiecte speciale într-o lună, chiar dacă de multe ori propunerile pe care le primesc sunt frumoase și mi se potrivesc mănușă. Eu singură mi-am impus acest ritm, pentru că am o mulțime de povești proprii pe care vreau să le explorez și am o proporție pe care vreau să o păstrez. În plus, sunt una singură și acesta e ritmul pe care îl pot susține.

 

Oricum nu accept decât colaborări în care cred, deci la mine un articol făcut în colaborare cu un brand este la fel de palpitant și sincer ca orice alt articol, dar ca povestitor mi se pare firesc să ai și lucruri care să te înflăcăreze și pe care să vrei să le transmiți PUR ȘI SIMPLU. Pentru că vrei și îți plac.

 

Așa cum Coco Chanel spunea că, înainte de a ieși pe ușă, orice femeie trebuie să privească în oglindă și să dea jos 1-2 accesorii care sunt în plus și care încarcă ținuta, la fel este și cu scrisul și cu poveștile.

 

Cel mai bun sfat pentru cei care scriu este acesta: odată ce ați terminat de scris povestea, priviți-vă textul cu luciditate și atenție, observând „ornamentele” în plus. Cuvinte care se repetă, fraze prea lungi și întortocheate, idei repetate, enumerări excesive, sinonime folosite împreună, deși ar fi de ajuns unul singur, tot ce încarcă inutil un text.

 

Simplificarea este esențială și este un exercițiu eminamente autodidact, care vă „crește” ca profesioniști ai cuvintelor.

Pentru că viața mea interioară este bogată și în filme, mi-a rămas în minte acest citat din filmul „Vox Lux”, cu Natalie Portman (e ciudățel, dar vi-l recomand), unde ea interpretează o cântăreață controversată, care a devenit celebră ca adolescentă, scriind un cântec despre atacul terorist căruia i-a supraviețuit.

 

 

Trăim într-un secol în care, printr-un laptop cu conexiune la net sau chiar și un simplu smartphone cu Wifi, putem să împărtășim ideile și viziunea noastră despre viață și orice altceva cu tot restul lumii. Nu trebuie să fim Michelangelo, e suficient să fim „Mikey and Angelo”, cum spune Natalie Portman, cu condiția să avem povești de zis și „unghiul” din care privim lumea să fie interesant pentru cei din jur.

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK