Despre tot ce-i fin și fain

Maramureș: Cimitirul Vesel de la Săpânța e oricum, numai vesel nu

By 1 mai, 2018Culture, Travels
read time 10 min
 
1 mai, 2018

Maramureș: Cimitirul Vesel de la Săpânța e oricum, numai vesel nu

Veselia este cel mai neglijabil aspect în povestea Cimitirului „Vesel” de la Săpânța. Locul este, în schimb, o radiografie admirabilă de suferință, istorie, travaliu, încercări și fatalitate. Deși e despre moarte, Săpânța este exact ca viața: cu bunele și relele în măsuri egale.

by

Moartea este prea puțin distractivă, iar ideea unui cimitir în care metehnele celor plecați dintre noi sunt zugrăvite în mod amuzant reprezintă mai curând o idee vandabilă decât realitatea pe care o descoperi când treci poarta cimitirului din Săpânța, intrat sub umbrela UNESCO. Localitatea se află la 18 kilometri de Sighetu Marmației și este faimoasă în toată lumea.

 

 

De 1 mai, cimitirul era plin de oameni, inclusiv câțiva francezi, americani și englezi, iar un ghid se străduia să îi explice în engleză, unei doamne, epitaful de pe Crucea Soacrei: „Sub această cruce grea/Zace biata soacră-mea/Trei zile de mai trăia/Zăceam eu și citea ea”. Cele câteva epitafuri amuzante sunt semnalizate cu o bulină galbenă, precum crucea soacrei, a bețivului satului sau a dansatorului.

 

Când începi să iei la pas aleile cu cruci sculptate și pictate naiv în culori vii, având ca bază faimosul „albastru de Săpânța”, îți dai seama că unica parte veselă a cimitirului o reprezintă mai degrabă voiciunea culorilor în care sunt zugrăvite crucile.

 

Epitafurile oamenilor înmormântați la Săpânța sunt în marea lor majoritate sfâșietoare, având în spate povești de opresiune politică, de moarte în război, de moarte violentă, de nedreptate sau boală fără leac. Multe se întind atât pe fața crucii cât și pe spatele ei. 

Povești care încep așa:

”În lume cât am trăit

Tare mult m-am chinuit

De lucru nu m-am ferit

Când am fost copil de școală

Din liceu m-au dat afară

C-am fost copil de chiabur

La comuniști n-am fost bun

Fost-am și persecutat

De comuniștii din sat.

Procese mi-au înscenat

Până când m-au condamnat

Fără să fiu vinovat”

„De când mama m-o făcut

Peste multe-am mai trecut

În viață fără noroc

Multă durere și foc

Viața mi-a fost tare grea,

Cu necazuri după ea”

 

 

sau așa:

„Când am fost în lume-am fost

N-am trăit eu fără rost

Moartea rea și nemiloasă

M-a dus tânăr de acasă

Vai săraca a me fată

C-am lăsat-o supărată

Nu mai pot să te ajut

Că au pus pe mine lut”

”Și vă spun lume cu dor

Mi-a venit ceasu să mor

Când nici nu m-am așteptat

La o margine de sat

Cruntă moarte am avut

Cai peste mine-au trecut

Mulți doctori au încercat

De moarte nu m-au salvat”

 

 

 

 

Maramureșenii sunt rămași printre puținii păstrători autentici ai tradițiilor și simbolurilor dacice: acea parte pură și onestă a istoriei dacice, ferită de valul de teorii și „conspirații” cu iz senzaționalist din prezent. Ei sculptează de secole pe porțile lor funia, simbolul pomului vieții, rozeta ca simbol al soarelui sau dinții de lup de pe steagul dacic, ca protecție împotriva duhurilor rele. Sunt parte din cultura și din viețile lor.

 

Deloc întâmplător, și Cimitirul Vesel are legătură directă cu o convingere dacică, asumată cu detașare și fatalism de către țăranul român, de milenii întregi: moartea trebuie întâmpinată cu seninătate, nu cu îndârjire. Dacii liberi mureau râzând, sfidând moartea. Tocmai pentru că moartea este prea puțin amuzantă sau senină, modul lor de a trece pragul era luând-o în derâdere. Chiar dacă până la urmă tot ea, moartea, își avea ultimul cuvânt.

 

 

 

Vizita la Săpânța face parte dintr-un proiect de promovare a României realizat alături de prietenii mei de la Romanian Art&Craft. Am scris despre motivele lor de a promova România aici, dar în esență este simplu: prin produsele pe care le vând de 15 ani, ei promovează meșteșugul tradițional și munca artizanilor populari, și implicit vor să scoată în față destinațiile și talentele ascunse ale acestei țări. Ne-am găsit unii cu ceilalți anul trecut, când am povestit împreună despre Sinaia, iar proiectul Maramureș s-a născut firesc și organic.

 

Am stat de vorbă cu Dumitru Pop Tincu, meșter popular care a continuat moștenirea lui Stan Ioan Pătraș, fondatorul Cimitirului Vesel de la Săpânța. El se ocupă și de casa memorială Stan Ioan Pătraș din Săpânța, și mi-a povestit pe îndelete cum se nasc epitafurile, redactate într-o ortografie care poate părea uneori ciudată, dar care urmează felul în care oamenii vorbesc în zonă, în accentul tipic săpănțean.

 

 

„Aici ne cunoaștem toți între noi, când cineva vine la mine să-i lucrez o cruce eu știu deja povestea omului, trebuie doar să aleg «miezul» care să apară pe cruce. Aleg și bune, și rele, că viața e făcută din amândouă. Nu intervine nimeni să-mi spună ce să scriu și cum să-i scriu pe cruce. Dacă aș lăsa oamenii să intervină, ar putea unul să mă întrebe apoi de ce altuia i-am făcut într-un fel și lui i-am făcut altfel”.

 

Realizarea unei cruci, cap-coadă, durează cam 2-3 săptămâni, iar atelierul este afară, în curtea casei memoriale, așa că abia acum, când s-a făcut vreme bună, se poate apuca de executat crucile pe care le are în lucru. Într-o vară face cam 10-11 și, chiar dacă oricine poate cumpăra loc de veci în cimitir, în general oamenii din sat sunt clienții lui de bază. 

 

În ultimii ani au mai apărut, pe lângă comenzile din sat, și ceea ce el numește  „show-uri”: crucea comandată de Oana Lis pentru Viorel Lis, cu care soția fostului primar al Capitalei apare pe la televiziuni încercând să o vândă; un artist japonez căruia o televiziune din Tokyo i-a făcut o farsă și i-a comandat o cruce sau un englez care a venit de curând și a comandat o cruce pentru tatăl lui, filmând tot procesul pentru a-l pune pe Facebook. 

 

 

 

 

 

Tincu face cruci de la vârsta de 9 ani, iar din 1977, când a murit Stan Ioan Pătraș, el se ocupă de casa memorială, cu acceptul moștenitorilor lui Pătraș. În ultimii ani au fost multe discuții despre lupta pentru statutul de continuator oficial, existând chiar și bătălii în instanță între ucenicii lui Pătraș, adică Dumitru Pop Tincu și alți meșteșugari din zonă. 

 

 

Nu voi intra în ele, fiindcă nu acesta este scopul articolului. Subiectul îl reprezintă povestea crucilor de la Săpânța, iar ceea ce mi-a spus Tincu despre cimitir – fără orice alte referințe – rezonează pe deplin cu o realitate firească și de bun-simț: Săpânța nu trebuie să devină un kitsch. Albastrul de Săpânța, specific comunei și scos nu atât din vopsea cât din modul de preparare, sculptura în lemn de stejar, desenele naive și munca făcută cu suflet, toate astea sunt spiritul acestui loc.

 

Indiferent cine le face, trebuie să păstreze linia care a făcut celebru cimitirul și să nu ajungă să se transforme totul într-o mare linie de fabricație. ”Dacă nu pui suflet, e ca și cum nu ai fi acolo”, mi-a spus Tincu.

 

 

Tot cu sufletul a început și fondatorul cimitirului, Pătraș, care a ridicat prima cruce sculptată în 1931. Nimeni nu știe cum i-a venit ideea și nici el n-a dat vreodată o explicație concretă. A fost o inspirație pe care Tincu o explică în cuvinte de meșteșugar: ”Când ești meseriaș și îți place ceea ce faci, încerci mereu să vii cu lucruri mai noi, mai diferite. Un meșteșugar isteț vede ce îi place lumii și îi dă acel ceva. Asta a făcut Stan Ioan Pătraș, iar când dânsul a început cu prima cruce, oamenii au reacționat și de acolo a început povestea”.

 

În cimitir mai întâlnești, pe ici pe colo, și cruci negre din marmură sau lespezi obișnuite. Nu multe, dar există. Tincu ne-a explicat că au fost „niște complicități” între preotul din sat și persoane care aveau loc de veci cumpărat în cimitir și își doreau o cruce care să dureze în timp. ”Le-am explicat că pot face o înțelegere cu biserica, prin care ea să se oblige să le schimbe crucea de lemn în timp, cu una identică, dacă cea originală se degradează, dar nu a fost chip. Acum nu mai este voie, de când cimitirul e sub umbrela UNESCO”.

 

S-au scris multe articole despre Săpânța, inclusiv în New York Times, iar Tincu îmi arată un volum în engleză despre sculptori din toată lumea, în care sunt și două pagini despre activitatea lui, care cuprinde peste o mie de cruci sculptate în ultimii 40 de ani. Încheie cu o promisiune făcută pentru noi, dar mai mult pentru sine: ”Eu vreau ca Săpânța să rămână așa cum e, să nu devină un kitsch. Dacă nu voi reuși să o protejez pe național, mă duc pe internațional, sunt dispus și la asta”. Și, dincolo de orice discuții și controverse, toți ar trebui să fim de acord cu asta.

 

 

 

 

 

Ca un element de culoare, Rodica Paleologue, despre care am scris pentru prima dată în România (găsiți articolele aici și aici) a tradus la un moment dat o povestire alegorică bazată pe „înfrățirea” dintre Săpânța și cimitirul marinăresc din Sète, Franța.

 

La fel ca orașele, și cimitirele care au o componentă de poveste se înfrățesc, iar coperta din stânga este chiar coperta originală a volumului tradus de Rodica.

Fotografii: Diana Cosmin și Liviu S.Ungureanu, pentru Romanian Art&Craft