read time 8 min

4 septembrie, 2020

Istoria mea cu Chanel: o poveste despre maturizare, stil și îndrăzneală

Dacă aveți impresia că pasiunea mea pentru Chanel e doar așa, o simpatie pentru un brand anume, ei bine lucrurile merg mult mai adânc de-atât. Istoria mea cu Chanel este specială fiindcă mi-a arătat, într-un anumit moment al vieții, ce fel de femeie vreau să fiu.

by Diana Cosmin

Se spune adesea că stilul e ceva cu care te naști.

Eu, cu tot respectul, contrazic virulent această teorie.

Da, te poți naște cu o aplecare către frumos, cu un „simț” deosebit al formei și al culorii, cu instinctul de a combina lucrurile în fel și chip.

Stilul, însă, ca semnătură definitorie a propriei persoane, îl formezi treptat, prin multe experiențe, fie ele întâmplătoare sau provocate.

Prin expunerea la influențe, culturi, inspirații, oameni, cărți, expoziții, vitrine.

Tot ce înseamnă trăit și simțit.

Am scris de nenumărate ori că iubesc Chanel, cu tot ce înseamnă acest brand, ori mai bine zis acest „maison” tipic francez, o veritabilă instituție a Franței.

Nu îl iubesc „fiindcă e Chanel”, fiindcă e ceva „de marcă” sau fiindcă implică vreun statut sau apartenența la cine știe ce comunitate exclusivistă.

Cu mâna pe inimă, asta nu m-a interesat niciodată, ba chiar asemenea lucruri m-au îndepărtat de-a lungul timpului de alte branduri frumoase, dar pe care le consideram prea „stridente” în modul lor de a se prezenta lumii.

Iubesc Chanel fiindcă acest brand a fost o piatră de hotar în devenirea mea ca persoană, din punct de vedere stilistic. M-a îndemnat să descopăr, să caut, să îndrăznesc.

Nu am crescut cu Chanel acasă, am crescut într-o familie obișnuită, de clasă mijlocie, care mi-a insuflat valori despre cărți și muzică bună, despre călătorit, dar nu neaparat despre case de modă și despre beauty.

Pe acestea le-am descoperit singură, dar cu contribuția directă a mamei mele care – ori de câte ori mergeam într-o călătorie în afara țării – insista să ne plimbăm pe strada cu marile magazine: Chanel, Hermès, Louis Vuitton.

Pe la 16 ani, când s-a produs prima mea ieșire peste hotare, asta mă enerva teribil.

Țin minte fraza cu care o combăteam de fiecare dată: „De ce să mă duc acolo, dacă oricum nu pot să-mi cumpăr o fustă de 2.000 de euro sau o geantă de 1.500? Mai bine mergem în zona cu magazine normale, la Zara sau Mango, să-mi iau câte ceva ce să pot purta la școală, în toamnă”.

Mama, însă, avea o teorie aparte cu vitrinele, cu îndrăznitul și cu visatul.

Prin anii 70, când era o tânără ingineră stagiară, mama avea ca plăcere supremă privitul vitrinelor de la marile case de modă din București.

Se uita și își imagina cum o să-și facă un anumit palton sau o anumită rochie, atunci când o să aibă bani.

Într-o bună zi.

Metafora aceasta a „îndrăznitului” nu a părăsit-o niciodată.

Tot ea mi-a făcut cadou și primul meu parfum Chanel, „Coco Mademoiselle”, pe care l-am purtat neîntrerupt timp de zece ani, până când – cu toată dragostea pe care încă i-o purtam și i-o port – mi-am dat seama că nu mi se mai potrivește.

Că am „crescut” și mă aflu într-un alt loc, unde am nevoie de o altă semnătură.

Și cele care i-au urmat au fost, de cele mai multe ori, tot Chanel.

Mi-a luat ceva timp să înțeleg teoria mamei cu îndrăznitul, dar ca studentă la masterat în Londra, locul magic al modei și al extravaganței în vestimentație, am avut răgaz să-mi forjez propriile „îndrăzneli”.

La început, recunosc, îmi era teamă și un pic rușine să intru în magazinele de „firmă”.

Teamă că nu am ce căuta acolo, că se vor uita la mine vânzătoarele într-un anumit fel, că mă vor măsura cu scala lor de „Super-bogați, nu-prea-bogați, ce-mai-caută-și-asta-aici” și că o să ies pe minus.

Și totuși, cu gândul la mama și la paltoanele ei din vitrină, am îndrăznit.

În unele zile, după cursuri, îmi plăcea să iau metroul până la Knightsbridge și să îmi petrec o după-amiază plimbându-mă prin Harrods.

Încă este locul meu preferat din Londra, pentru tot ce ține de modă.

Mă uitam, analizam, visam, iar într-o zi mi-am făcut curaj să fac mai mult decât să privesc. Să probez.

Nu știu dacă mi s-a aplicat sintagma cu „norocul care îi ajută pe îndrăzneți”, dar prima mea experiență – și lecție – mi-a dat-o o englezoaică dichisită, pe care mama mea probabil ar numi-o, admirativ, o „cuconetă”, responsabilă de boutique-ul Chanel din celebrul Harrods.

Am intrat și privirile mi s-au lipit instantaneu de o jachetă Chanel de seară, din tweed alb cu dungi roșii, accesorizat cu lanțuri argintii în jurul umerilor.

Dacă oricum o jachetă Chanel reprezintă o investiție, aceasta era la categoria „pieselor de rezistență”, adică avea un preț de vreo trei ori mai ridicat chiar și față de o jachetă Chanel obișnuită.

Și totuși, mi-am luat inima în dinți și am îndrăznit. S-o probez pur și simplu, de plăcere, să văd cum mi-ar sta cu ea.

La ieșirea din cabină, doamna de la Chanel m-a măsurat din cap până-n picioare, cu tot cu tenișii mei Converse roșii, blugii albaștri și strălucitoarea jachetă Chanel și a spus un lucru pentru care îi voi mulțumi de-a pururi, deși nu mai țin minte cum arată sau cum o cheamă:

”Converse, jeans and a Chanel jacket? I think Coco would have certainly approved of this!”

(în traducere liberă: „Teniși, blugi și o jachetă Chanel? Cred că și Coco ar fi fost total de acord cu această ținută!”)

Și mi-a zâmbit.

A fost o simplă afirmație, dar a spus-o cu atâta convingere – deși era absolut evident că nu aveam cum să cumpăr jacheta – încât mi-a dat un curaj care a mers dincolo de vitrine, jachete și probat.

Mi-a dat elanul de a crede în simțul meu estetic și m-a făcut să înțeleg, subtil, că atitudinea cu care porți un lucru cântărește mai mult decât orice etichetă, asortare sau regulă.

Ulterior, am descoperit-o pe Coco Chanel ca poveste de viață și ca viziune stilistică și am realizat că afinitatea mea pentru acea jachetă nu era întâmplătoare.

Iubesc jachetele, sunt elementul meu definitoriu în garderobă.

Iubesc combinațiile de alb și negru, iubesc perlele, iubesc pălăriile canotier.

Iubesc în mod instinctiv exact elementele care reprezintă esența stilului Chanel.

Pe zona de beauty, citind din scoarță-n scoarță cărțile despre casa Chanel, am aflat povestea cremelor, a produselor de machiaj iconice și a contribuției pe care Chanel a avut-o la industria modei și la industria de beauty.

Ca paranteză, voi scrie la un moment dat un articol pe această temă, fiindcă e fascinant. Urmează.

De la acel moment al tenișilor roșii și al jachetei Chanel, am început să prind curaj și să testez azi o cremă, mâine un ruj, să descopăr „Les exclusifs de Chanel”, colecția de parfumuri disponibilă doar în boutique-urile Chanel (și la noi în Chanel Espace Beauté din Băneasa Shopping City), să încerc machiajul discret tipic Chanel (eu nefiind o mare fană a machiajului excesiv) și să înțeleg micile povești ale fiecărui produs.

Poate suna ciudat, dar înainte să cumpăr orice produs de beauty, documentez, citesc, mă interesez, vreau să îl înțeleg. Apoi mă duc și îl testez, ca să aflu povestea „direct de la sursă”, dar cu temele făcute de-acasă.

Așa funcționez eu.

Ulterior, când am devenit jurnalist și am început să fiu invitată la evenimentele Chanel, mi s-a părut un privilegiu și un vis devenit realitate, unul pe care în continuare îl privesc ca atare și nu-l iau nicio clipă ca pe un „dat”.

Este de fiecare dată aceeași bucurie și onoare, fiindcă știu cât de riguroși sunt ei în alegerea persoanelor cu care comunică direct.

Cât despre reclamă, nici nu mai intru în aceste detalii, fiindcă se știe clar că Chanel NU își face niciodată reclamă pe site-uri, prin articole în reviste sau în orice alt mod în afara paginilor publicitare clasice, cu imagini care să te facă să visezi.

Așadar, când scriu despre Chanel o fac de plăcere și din pasiune pură, una care sigur nu mă va părăsi niciodată.

Dacă mă citiți de mai multă vreme, știți că toate articolele mele despre Chanel se termină cu recomandarea mea de a merge în magazinul Chanel Espace Beauté (singura veritabilă oază de Chanel din România, în Băneasa Shopping City), de a pune întrebări, a testa, a îndrăzni.